Istoricul comunei

ISTORICUL COMUNEI

 Faptul că o perioadă lungă de timp relatările scrise despre satele Bărăganului sunt reduse comparativ cu alte zone ale României nu înseamnă că pe meleagurile Bărăganului nu  a fost o locuire continuă şi îndelungată. Este totuşi o diferenţiere între Lunca Ialomiţei şi Câmpiile Bărăganului din punct de vedere al frecvenţei aşezărilor. În toată această întinsă câmpie, Lunca Ialomiţei a constituit o adevărată oază de-a lungul ei satele desfăşurându-se ca mărgelele, atât la adăpostul pădurilor cât şi la adăpostul „malului coastei”.

Dovezile arheologice atestă că meleagurile Bărăganului au fost locuite din cele mai vechi timpuri, totuşi densitatea populaţiei având valori mult mai scăzute decât în alte zone. Cu toate că pământul Bărăganului era foarte roditor, ceilalţi factori caracteristici acestei zone au împiedicat o populare masivă a acestor locuri. Astfel, prezenţa apei freatice la adâncimi mari, condiţiile climatice (veri caniculare şi ierni aspre cu viscole frecvente), imensitatea câmpiei (terenul deschis) care nu ofereau posibilităţi de adăpostire din calea năvălitorilor, frecventele pustiiri şi jafuri făcute pe aceste meleaguri de către alte popoare, etc, au împiedicat o populare masivă timpurie.          Cercetările arheologice efectuate pe aceste meleaguri au descoperit urme de locuire (la Coşereni, Dridu, Jilavele, etc), ce datează încă din neolitic, iar mai târziu s-au descoperit aşezări daco-getice la Piscu Crăsani (satul Crăsanii de sus), Dridu, Maia, Ion Roată, Coşereni, etc. La Borăneşti în vecinătatea comunei noastre s-au descoperit monede ce datează din perioada daco-romană (sec.II-III d.Hr.). Alături de factorii naturali care au făcut ca în Lunca Ialomiţei densitatea populaţiei să fie mai mare decât în restul Bărăganului, esenţiali pentru popularea luncii au fost şi factorii comerciali. Era cunoscut faptul că principalele trasee comerciale care legau cetăţile greceşti de la Pontul Euxin (Marea Neagră), cu centrul Daciei se desfăşurau pe valea Ialomiţei (cel mai scurt) sau pe valea inferioară a Siretului cu o continuare pe valea Trotuşului. Drumul comercial de pe valea Ialomiţei (Naparis) urma cursul râului încă de la vărsarea sa în Dunăre, având traseul pe malul drept (trecând deci şi prin actualul teritoriu al comunei Bărcăneşti), iar de la Dridu urca pe valea Prahovei şi ulterior pe valea Teleajenului trecând Carpaţii prin pasul Bratocea. Cea mai importantă aşezare din Bărăgan situată pe traseul acestui drum era la Piscu Crăsani, descoperirile arheologice demonstrându-i importanţa economică şi strategică.

Populaţia de pe aceste meleaguri, a rezistat valurilor migratoare ale goţilor, pecenegilor, cumanilor, bulgarilor, slavilor, etc, unii dintre năvălitori fiind asimilaţi dar majoritatea continuându-şi campaniile de jaf şi cucerire pe alte meleaguri. De la slavi, care au fost asimilaţi de către localnici provine şi numele Ialomiţa (Ialovniţa). Pecenegii şi cumanii au fost prezenţi o perioadă mai lungă pe aceste maleaguri, printre puţinele cuvinte rămase de la ei, fiind şi cuvântul „Bărăgan”. Cele mai pustiitoare pentru locuitorii din Bărăgan au fost năvălirile de la 1241 (şi după ) ale tătarilor conduşi de Budjek.

După formarea statului medieval Ţara Românească, deşi Bărăganul era ţinutul cel mai puţin populat, se înmulţesc izvoarele scrise care atestă prezenţa aşezărilor săteşti (cu precădere hrisoave privitoare la danii domneşti sau pricini de judecată).

Cele mai vechi atestări ale aşezările din această zonă se refereau la: Alexeni(1431), Dridu (1464), Nănişori (Armăşeşti-1513), Speteni (1532), Drăgoeşti (1532), Slătioarele (1543), Gârbovi (1545), Cacaleţi (Răduleşti,   acum Malu Roşu-1550), Pupezeni (1575), Dobroţei ( Bărbuleşti-1575), Urziceni (1596), etc.

Este evident faptul că aceste aşezări sunt mai vechi decât data atestării lor documentare. Despre satele acestei comune există puţine hrisoave sau alte menţionări, frecvenţa actelor referitoare la satele noastre fiind mai mare începând cu secolul XIX.

Satul Speteni este cel mai vechi dintre satele actualei comune Bărcăneşti fiind atestat pentru prima dată la 25 mai 1532 (7040) când într-un hrisov, voievodul Vlad Înecatul, întărea mănăstirii de la Snagov stăpânirea asupra satului Drăgoeşti, între cei 12 boieri hotarnici fiind şi un anume boier Voicilă din Spăteni. Textul documentului este scris în slavonă traducerea fiind următoarea:

Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Vlad voevod. Dă domnia mea această poruncă sfintei mânăstiri numite Snagov, ca să-i fie satul  Drăgoeşti, pentru că îi este veche şi dreaptă ocină, dedină.

Iar după aceia, au avut călugării pâră înaintea domniei mele cu megiaşii din sat şi au luat hotarnic pe jupan Coica pârcălab din Cojeşti şi 12 boieri: din Stoineşti, Drăghici şi Moş şi Slav şi Stanicul şi Stoian şi din Spăteni, Voicilă şi din Crătuneşti, Voinea şi din Băjăşti, Vladul şi Marco şi din Piscuri, Neagoe şi alt Neagoe şi din Greci, Sahat paharnic. Deci au hotărnicit, ca să ţie sfânta mânăstire patru părţi, iar megiaşii să ţină peste a cincea parte .

            De aceia, am dat  <şi domnia mea>  sfintei mânăstiri, ca să-i fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins, <după spusa domniei mele>.

<Ispravnic>  Arghel clisiarhul.

S’a scris în luna Mai 25 zile, în anul 7040<1532>.

Io Vlad voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.”.

Iniţial, când am citit pentru prima dată acest document am crezut că satul Stoineşti menţionat aici este satul Eliza-Stoeneşti, dar după cercetări amănunţite am ajuns la concluzia că este vorba despre satul Stoeneşti de Prahova. De fapt moşiile mănăstireşti erau foarte întinse având lungimi de zeci de km şi lăţimi mici de câţiva km („moşii-sfoară”).

Într-un alt document datat 13 decembrie 1514 (1519), Neagoe Basarab dă mănăstirii Dealu ocină la Alexeni scutind-o de toate dările şi slujbele. În acest document este menţionat şi „drumul Spăteanilor”, traducerea fragmentului referitor la acest drum fiind următoarea:

„… Începînd hotarul mai sus de Şcheai, mai în jos…Ialovniţa drept la Obreajie … şi Tur … între Pisc, iar din < hotar> pînă în Porumbul şi din Porumbul până la Drumul Dîrstorului, iar de acolo pe drum în jos, pînă la drumul Spăteanilor şi de acolo, din drumul Spăteanilor, pînă la fîntîna lui Voico ce este mai sus de Drăgoeşti …”.

În sfârşit într-un al treilea document, din 3 iulie 1553, domnitorul Mircea Ciobanul întărea lui Stan Armaşul şi fraţilor săi ocină în Deduleşti, după o judecată cu Necula din Creţeşti şi cu Drăghici din Speteni. Vechimea satului Speteni este deci atestată de 3 documente medievale toate fiind datate în secolul XVI.

Locuitorii din Speteni erau moşneni, oameni liberi, care formau o comunitate strâns legată economic, social şi spiritual. Ca în toate comunităţile medievale, treburile erau conduse de un jude care cârmuia în numele domnitorului. În acele timpuri, judecata se făcea după obiceiul pământului, de către oamenii buni ai satului (în general bătrânii). Pedeapsa cu moartea o putea da doar domnitorul. Pricinile care depăşeau sfera de influenţă a unui sat, le analizau boierii ispravnici, hotarnici sau armaşii. Domnitorii dădeau ca danii moşiile (terenuri), de acestea beneficiind în general mănăstirile, boierii apropiaţi tronului  sau cei care se evidenţiau în lupte. Proprietatea terenurilor din Speteni era iniţial colectivă, megieşească (bazată pe mărturia vecinilor de moşie), dar ulterior a început să primeze proprietatea boierească.

Probabil că şi boierii din Speteni au participat la luptele duse pe aceste meleaguri în toamna anului 1639, cum este cazul bătăliei date la Nănişori (Armăşeşti)   dintre oastea domnitorului „muntean” Matei Basarab şi oastea ambiţiosului domnitor moldovean Vasile Lupu, umplându-se de glorie în luptă, de daruri şi danii în urma faptelor lor de vitejie. Acumulând mereu terenuri locuitorii Speteniului şi-au sporit puterea devenind  boieri mijlocii (îşi spuneau „boieri mazâli-postelnici”). Interesant este faptul că în secolele XVI-XVII, boierii din Speteni ajunseseră să stăpânească şi terenurile Urziceniului.

Este bine cunoscut faptul că în ţara noastră originea denumirii aşezărilor umane, este complexă şi foarte diversă. Toponimia aşezărilor româneşti derivă din: antroponime pomenind numele stăpânului moşiei sau al întemeietorului satului, activitatea de bază a locuitorilor, defectele lor fizice, originea  etnică, particularităţi locale, trăsături psihice, fenomene din viaţa socială, etc. Analiza generală a numelor pe care le poartă satele existente pe suprafaţa comunei Bărcăneşti relevă faptul că topicele sunt variate totuşi majoritatea denumirilor satelor provenind din antroponime.

Numele satului Speteni (Spăteni), vine de la un lucru legat de ocupaţia tradiţională a locuitorilor şi anume de la „spată” adică piesa utilizată pentru îndesarea firelor la războiul de ţesut.

În secolul XVII tot în zona supafeţei actuale a comunei Bărcăneşti a apărut şi satul Uluiţi, situat în pădure la nord-est de satul Speteni. Uluiţiul, era un sat de clăcaşi. Totuşi satul Uluiţi, deşi era situat în imediata vecinătate a Speteniului (mai târziu şi în vecinătatea Bărcăneştiului), a fost totdeauna mai „legat” de satele (şi terenurile) de peste Ialomiţa, fiind în general stăpânit de boieri care îşi aveau majoritatea moşiei la nord de râul Ialomiţa (Răcoreşti, Pupezeni, Alexeni şi mai târziu Manasia). Pe la anul 1630 Uluiţii se aflau în posesia marelui boier Duicu Buicescu, oltean de obărştie şi rudă cu Matei Basarab, care a şi avut în intenţie să-l facă urmaş la tronul ţării. Duicu Buicescu a dat satul drept zestre fiicei sale Păuna, căsătorită cu Drăghici Cantacuzino, mai apoi mare spătar al Ţării Româneşti şi unchi al lui Constantin Brâncoveanu. De pe la 1650 şi până la 1795, moşia Uluiţi s-a aflat în posesia Cantacuzinilor munteni, de la care avea să o cumpere domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti. După anul 1700, mai la nord de Uluiţi, pe aceeaşi moşie stăpânită de Cantacuzini, apoi de familia Ipsilanti, avea să apară un alt sat de clăcaşi, Răcoreşti, numit aşa probabil după răcoarea pe care o dădea pădurea din apropierea sa.

Cauza principală a dispariţiei satului Uluiţi o reprezintă desele revărsări ale râului Ialomiţa. Pe locul fostei vetre a satului nu se mai cunosc decât ruinele fostei biserici a lui Alexandru Ipsilanti fost domnitor al Ţării Româneşti (în sat mai era pe lângă celelalte construcţii şi o impunătoare moară de apă). Vechi sat de clăcaşi, Uluiţiul îşi avea originea denumirii într-o stare de fapt a locuitorilor, adică satul celor uluiţi peste măsură (de frumuseţea şi sălbăticia locurilor, etc).

La începutul epocii moderne româneşti, satul Uluiţi apare menţionat în catagrafii şi hărţi, Răcoreşti fiind într-un declin demografic ireversibil. Harta judeţului Ialomiţii 1827 aminteşte Răcoreştiul pe malul stâng al Cricovului şi Uluiţiul mai spre sud, pe malul stâng al Ialomiţei (vechi). Harta rusă de la 1835 aminteşte Uluiţiul cu 60 de gospodării şi Răcoreştii fără nicio gospodărie, ceea ce arată că era către destrămare totală. Doi ani mai târziu, catagrafia plăşii Câmpului amintea Uluiţiul cu 44 de familii, iar Răcoreştii nu mai sunt amintiţi, semn că dispăruseră ca aşezare, foştii săi locuitori strămutându-se.

La anul 1835, moşia Uluiţi era vândută de familia Ipsilanti rudei lor, principele sârb Efrem Obrenovici. Meritul strămutării satelor Uluiţi şi Racoreşti aparţine prinţului sârb Efrem Obrenovici, fratele fondatorului dinastiei Obrenovici, principele Sebiei, Milan Obrenovici. Astfel că, refugiindu-se în România, prinţul sârb Efrem Obrenovici a cumpărat moşiile şi satele de clăcaşi Uluiţi şi Răcoreşti (30 000 ha), dar datorită nesiguranţei date de aşezarea satelor în lunca inundabilă a Ialomiţei nu a vrut să se stabilească aici. Ulterior, Efrem Obrenovici a costruit o biserică peste râul Ialomiţa, a parcelat locurile trasând străzi drepte şi largi, după care a oferit gratuit câte 5 ha şi locuri de casă locuitorilor din Uluiţi şi Răcoreşti care s-au mutat pe noul amplasament.

Primul locuitor din Uluiţi care s-a mutat în noul sat se numea Radu Manasia, de la acesta luându-şi apoi şi satul numele .Cu toate că era situat în partea dreaptă a Luncii Ialomiţei ca şi satele Bărcăneşti şi Speteni, Uluiţiul era mult mai legat de Răcoreşti şi ulterior de Manasia (care era situat peste Ialomiţa) datorită faptului că făceau parte din aceeaşi moşie, având  deci acelaşi stăpân.

Celelalte sate ale comunei (Bărcăneşti, Condeeşti, Uleşti, Eliza-Stoeneşti), au apărut mai târziu, propriu zis atestările documentare scrise (hrisoave), în care să le fie menţionate numele apărând explicit abia la începutul secolului XIX.

Totuşi unele dintre aceste sate apar menţionate pe hărţi care datează din secolul XVIII, fapt care duce la deducţia că au apărut înainte de 1700. Astfel pe harta Ţării Româneşti, a stolnicului Constantin Cantacuzino tipărită în anul 1700 la Padova (cu caractere greceşti), alături de satul Speteni apare şi satul Bărcăneşti, din păcate  o parte din numele  satului este inteligibil pe hartă datorită faptului că se află tipărit exact pe porţiunea de hartă îndoită şi puţin deteriorată.   Această hartă a stolnicului Constantin Cantacuzino, a fost retipărită cu caractere latine în anul 1718, de către Anton Maria del Chiaro fostul secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Pe această hartă apar satele Speteni şi Bărcăneşti ambele având simbol de sat.

Rezultă că satul Bărcăneşti exista în secolul XVII, o supoziţie în sprijinul hărţilor o reprezintă un hrisov din 30 octombrie 1651, în care este menţionat faptul că puternicii boieri vecini ai Urziceniului au cotropit terenurile moşnenilor localnici. Printre boierii vecini este menţionat şi Pătraşcu din Bucşani care mai târziu îşi va zice Urziceanul, interesant fiind faptul că acest Pătraşcu era nepot al marelui vistier Bărcan, dregător al lui Mihai Viteazu.

Dacă neamul Bărcanilor stăpânea împrejurimile Urziceniului, în mod cert numele moşiei Bărcăneasca şi a satului omonim provine de la întemeietori (neamul lui Bărcan). Astfel satul „celor ai lui Bărcan”, a determinat ulterior atribuirea numelui de Bărcăneasca pentru principala moşie din zona satului (sau viceversa).

Unele „legende” locale vehiculau varianta că locuitorii satului Bărcăneşti sunt de fapt foştii locuitori ai satului Uluiţi, care s-au mutat în masă pe actualul amplasament al Bărcăneştiului iar numele satului provine de la faptul că au trecut în Bărcăneşti cu barca. Acest lucru este total eronat deoarece în ţară sunt foarte multe sate care poartă numele de  Bărcăneşti şi nu cred că toţi s-au stabilit pe meleagurile lor cu barca.

Un lucru este totuşi cert şi anume că neamul celor ai lui Bărcan(neamul Bărcăneştilor), a deţinut multe terenuri în Moldova şi în Muntenia.

Din Uluiţi s-au mutat la Bărcăneşti doar 8-10 familii, însă grosul populaţiei din sat împreună cu populaţia satului Răcoreşti (era  situat  la marginea nordică a pădurii în zona locului denumit „la excavator”), s-au strămutat peste Ialomiţa şi au creat satul Manasia.

O altă hartă care prezintă între altele şi judeţul Ialomiţa, este o hartă austriacă editată la Viena în anul 1792. Pe această hartă alături de satele Speteni (Spettany) şi Bărcăneşti (Barcsaneschty), mai apare şi satul Uleşti (Uleschty). Satul Uleşti forma o comunitate mică extinderea sa făcându-se mult mai târziu la jumătatea secolului XIX, atunci când Evanghelie Zappa a cumpărat moşia Uleasca. Pe această hartă satele Speteni, Bărcăneşti şi Uleşti, sunt localizate mult spre est fiind şi inversate între ele ca poziţie (Uleştiul apare la nord de Bărcăneşti, iar Speteniul în estul Bărcăneştiului), cel mai ciudat fiind faptul că pădurea este reprezentată în sudul satelor şi nu la nord cum este corect.

Numele satului Uleşti provine de la numele fostului proprietar al pădurii din luncă (pădurea Uleasca), proprietate ce se întindea mult spre Axintele). Aceasta  interpretare este întărită şi de faptul că mult timp satul s-a numit Uleştii de Sus, iar  denumirea de Uleştii de Jos a purtat-o mult timp actualul sat Pârlitu din comuna Axintele. Ştiind că proprietarul terenurilor din zona celor două sate se numea Ulescu este evidentă originea numelui satului. Iniţial satul Uleşti a purtat şi numele de Colceag, acest nume provenind de la râul Colceag care se varsă în Mostiştea la peste 20 km aproximativ în dreptul satului Uleşti.

Este curios faptul că deşi satul Condeeşti este cunoscut ca un vechi sat de moşneni, acesta nu apare pe nici o hartă tipărită în secolul XVIII. Totuşi, printre informaţiile privitoare la satul Condeeşti cuprinse în Dicţionarul geografic al judeţului Ialomiţa scris de I.I.Provianu(1897), este specificat faptul că biserica satului este construită în anul 1743 (fosta biserică ce era amplasată în cimitir), acest fapt certificând o locuire veche a satului Condeeşti (sec. XVII-XVIII).

Numele satului Condeeşti provine de la activitatea tradiţională a locuitorilor aceştia fiind vechi făuritori de condee (săgeţi). Referitor la numele satului Condeeşti, anumite „legende” locale relatează că  în vechime un vodă (domnitor), când a trecut peste apa Ialomiţei (prin  această zonă), şi-a rupt condeiele (săgeţile), astfel numele satului venind de la „condeiele lui vodă”. Această  „ poveste”  nu este credibilă deoarece nici un  „povestitor” în mod ciudat nu pomeneşte numele acelui vodă, ştiut fiind faptul că dacă locurile lor natale sunt legate de o personalitate, românii au obiceiul de a se asocia cu acest nume. În consecinţă dacă prin aceste locuri ar fi trecut un vodă, probabil moşnenii din Condeeşti ar fi dat satului numele domnitorului.

Satul Stoeneşti (Stoineşti) este cel mai nou, fiind înfiinţat conform tradiţiei la 1785 de către refugiaţi ardeleni (conduşi de  serdarul Enache Roşca) şi de târlaşi. Refugiaţii ardeleni au trecut munţii în număr mare datorită sporirii asupririi habsburgice faţă de populaţia românească (în urma răscoalei de la 1784 condusă de Horea,Cloşca şi Crişan). Serdarul Enache Roşca a cumpărat pământ aici înfiinţând moşia Pisica, astfel că pe harta rusă de la 1835 satul Stoineşti apare menţionat sub numele de Pisica.

Originea denumirii satului Stoeneşti este mai controversată existând două variante. Prima variantă şi cea mai plauzibilă se referă la faptul că satul de unde a venit serdarul Enache Roşca se numea Stoeneşti. Cea de-a doua variantă ia în calcul numele celor veniţi odată cu Enache Roşca ştiut fiind faptul că încă mai sunt locuitori cu numele de Stoian în satul Eliza-Stoeneşti. Nu este cunoscut motivul pentru care Enache Roşca a dat numele Pisica moşiei sale  ulterior pentru o perioadă şi satul Stoeneşti purtând vremelnic acest nume. În perioada anilor 1960-1968, satul Eliza-Stoeneşti s-a numit şi Pelinu datorită orgoliului unui nomenclaturist care a dorit să-şi vadă numele purtat de o localitate.

Satul a purtat numele de Stoineşti aproape un secol, ulterior în a doua jumătate a secolului XIX, în vecinătatea satului Stoineşti a apărut şi satul Eliza. Acest sat a fost înfiinţat sub imboldul boierului Meltiade Mărculescu care a adus oameni să-i muncească pe moşie stabilindu-i separat în teritoriu faţă de satul Stoineşti. Numele satului a fost dat în cinstea fiicei acestuia Eliza Mărculescu, care ulterior s-a căsătorit cu fondatorul moşiei Sion, poetul Gheorghe Sion.

Extinzându-se, cele două sate s-au alipit, astfel că odată cu înfiinţarea  comunelor rurale la 1864, s-a format comuna Eliza-Stoeneşti, nume purtat apoi aproximativ un secol.

În concluzie, comuna Bărcăneşti este atestată documentar din 25 mai 1532, cel mai vechi dintre satele componente fiind după cum am mai amintit, satul Speteni(1532), mai târziu apărând şi celelalte sate: Bărcăneşti (sec.XVII), Condeeşti (sec.XVII-sec.XVIII) şi satul Uleşti (sec.XVIII). Cel mai nou este satul Eliza-Stoeneşti înfiinţat la sfârşitul secolului XVIII, în anul 1785.

Treptat moşnenii acestor locuri au decăzut datorită birurilor mari şi diverse, o bună parte din ei pierzându-şi pământul, au devenit ţărani clăcaşi. La aceştia se adăugau cei  aduşi de către boieri pentru a le lucra pământul. Ţăranii clăcaşi lucrau ca legaţi de pământ (legaţi de glie), fără putinţa de a se muta de pe o moşie pe alta, această situaţie dăinuind de la Mihai Viteazu care a creat acest model până la reforma agrară de la 1864.

Cu toate că războaiele ruso-turce (1769, 1787, 1806-1812, 1828-1829), au pustiit frecvent aceste meleaguri (Bărăganul devenind frecvent teatru de război), în perioada 1785-1850, populaţia din Bărăgan a crescut continuu datorită în principal migraţiei populaţiei din zona deluroasă subcarpatică şi din Transilvania către aceste meleaguri. Datorită desţelenirilor şi implicit a creşterii suprafeţelor cultivate din Bărăgan (o mare parte din domeniile boiereşti şi mănăstireşti erau nelucrate fiind pârloage), cât şi datorită faptului că în zonele deluroase populaţia crescuse foarte mult, a luat amploare primul flux masiv de populaţie care s-a mutat pe aceste locuri. Populaţia din Transilvania care se muta aici, venea datorită înmulţirii persecuţiilor la care era supusă de către stăpânirea habsburgică.

Colonizările erau facilitate de domnie, prin sistemul creării de slobozii (sate nou infiinţate, scutite de obligaţii fiscale şi de sarcini pe o perioadă determinată de timp), sau  prin sistemul atragerii „coloniştilor” către satele existente prin facilitarea unui regim fiscal special de învoieli, („ruptoarea”). De asemenea un procent dintre colonişti îl constituiau „bejenarii”, foşti locuitori care se întorceau pe meleagurile natale.

Principalii „agenţi” care a contribuit la sporirea fluxului de populaţie care lua calea Bărăganului au fost păstorii (ciobanii) din zonele subcarpatice şi din Transilvania. Aceştia, în timpul transhumanţei lor anuale, când treceau cu turmele spre locurile de păşunat, au remarcat fertilitatea pământurilor din Bărăgan şi puţinătatea populaţiei ajungând să cunoască toate locurile mai favorabile pentru întemeierea unor noi sate sau pentru stabilirea în cele existente. Ulterior când se reîntorceau acasă, povesteau despre aceste locuri fertile, determinând exodul populaţiei către aceste meleaguri. De asemenea şi ciobanii însăşi, se stabileau definitiv în Bărăgan cei mai mulţi fiind păstori braşoveni şi făgărăşeni, mulţi dintre aceştia, fiind uşor de recunoscut, şi în vremurile actuale după numele lor specifice (Degan, Toader, Nica, Avram, Tudorache, Mocanu, etc).

Prima atestare a satului (moşiei) Bărcăneşti, a apărut la 20 mai 1804 intr-un hrisov prin care domnitorul Constantin Ipsilanti îl orânduia pe un anume Drăghici ca epistat pe moşiile domneşti, Uluiţi şi Afumaţi. Fragmentul din text în care apare menţionat numele ”Bărcăneşti” este redat mai jos:

            „Fiind că asupra moşiei Uluiţii cu amândouă morile de acolo şi cele-l’ alte moşii: Răcoveşti, Bărcăneşti, Manasia, Ciochina şi Crăicioi cu viile ce se află pre aceste moşii ale casei Domniei mele şi cu pogonaşii lor, am orânduit Domnia mea epistat pre Drăghici îi dăm această domneasca noastră carte la mânele sale, cu care să aibă volnicie a face rapt moşiele şi morile …”.

Mai târziu în timpul stăpânirii ruseşti peste aceste locuri (1828-1834), într-un tabel întocmit de către Isprăvnicia judeţului Ialomiţa către Departamentul Treburilor din Lăuntru apar menţionate şi numele celor 5 sate care existau pe teritoriul comunei. Tabelul cuprindea cantităţile de fân pe care judeţul Ialomiţa era obligat să le livreze trupelor ruse de la Silistra. Satele de pe teritoriul actual al comunei Bărcăneşti aveau sarcina să livreze următoarele cantităţi de fân: satul Speteni 12 puduri, satul Bărcăneşti 70  puduri, satul Stoeneşti 58  puduri, satul Condeeşti  21  puduri, satul Uleştii de sus 39  puduri.

Acest tabel întocmit la 8 iulie 1831 este primul document în care apar menţionate toate cele 5 sate (satul Uleşti purtând în acea perioadă numele de Uleştii de Sus, iar la Stoeneşti nu se înfiinţase încă satul Eliza).

La obligaţiile faţă de trupele ruse, se adăugau prevederile Regulamentului organic (aplicat din anul 1831), care înrăutăţeau condiţiile de muncă ale ţăranilor clăcaşi favorizând abuzurile boierilor şi arendaşilor  asupra acestora.

Primul document în care apare o evidenţă a populaţiei, a pogoanelor lucrate şi a animalelor este „Catagrafia  satelor plasei Ialomiţa întocmită de epistatul Constantin Doicescu şi înaintată Ocârmuirii judeţului Ialomiţa”, la data de 10 aprilie 1837. În acest document sunt menţionate şi cele 5 sate, acestea figurând cu aceleaşi denumiri ca şi la 1831 (datele din acest tabel cât şi alte informaţii referitoare la populaţie, moşii, activităţi  şi statistici agricole, industrie, învăţământ, sănătate, cultură, comerţ, etc, sunt analizate ulterior separat în cadrul subcapitolelor aferente).

Totuşi catagrafia realizată în timpul ocupaţiei străine, nu oglindea fidel realitatea, datorită dificultăţilor întâmpinate din partea elementelor locale (ocupanţii menajându-i pentru a-şi asigura colaborarea lor), cât şi datorită faptului că se dorea a se crea impresia că Ţara Românească era puţin populată şi lipsită de valoare economică. De asemenea este de amintit faptul că în timpul ocupaţiei ruseşti, în Ţara Românească s-a răspândit o puternică epidemie de ciumă şi holeră, implicit fiind afectate şi satele din Lunca Ialomiţei.

Pătrunderea în Ţările Române a ideilor moderne europene şi apariţia generaţiei paşoptiste iniţiatoare a revoluţiei de la 1848 a dus la răspândirea cu repeziciune în toate colţurile ţării a ideilor revoluţionare, obiectivele revoluţiei devenind obiective fundamentale ale naţiunii române. Aceste obiective (egalitate în drepturi, drepturi şi libertăţi individuale, desfiinţarea privilegiilor, desfiinţarea iobăgiei şi clăcăşiei,

împroprietărirea ţăranilor, înlăturarea dominaţiei străine, crearea unui stat naţional, etc), au pătruns şi în Bărăgan.

Astfel, după cum reiese dintr-un raport al subocârmuirii plasei Câmpului, printre cei arestaţi datorită răspândirii ideilor revoluţiei de la 1848, se număra şi Ilie Băicoianul, logofăt al satelor Condeeşti, Uleştii de Jos, Frumuşica şi Brătia.

După revoluţia de la 1848, marele moşier Evanghelie Zappa a cumpărat moşia Uleşti, aducând  în satul Uleşti un prim val de  „colonişti” proveniţi din satul Broşteni. Succesul adaptării acestora şi extinderea moşiei, l-au determinat pe Evanghelie Zappa să aducă la Uleşti un al doilea val de  „colonişti”, ce proveneau din satele, Sarânga (judeţul Buzău) şi Ulmu, Ciocile, Chioibăşeşti (judeţul Brăila). Boierul Evanghelie Zappa le-a întărit acestora diferite facilităţi (i-a scutit de obligaţii), le-a dat locuri de casă şi a construit tot ce era necesar pentru obştea satului (biserică, şcoală, primărie,etc).

În anul 1864, odată cu punerea în aplicare a primei legi comunale, s-au fixat din nou circumscripţiile plăşilor din judeţul Ialomiţa, făcându-se alipiri de sate spre a forma comune rurale. Astfel s-a format plasa Câmpu având reşedinţa la Urziceni, în această plasă fiind incluse şi comunele, Bărcăneşti (cu Stoeneşti), Speteni, Condeeşti şi Uleştii de Sus.

Din anul 1864, sub luminoasa domnie a lui Alexandru Ioan Cuza a debutat epoca marilor reforme ce au impulsionat modernizarea societăţii româneşti, învăţământul primar devenind gratuit şi obligatoriu, fiind organizată armata, a fost modernizată justiţia, etc. Dintre reformele lui Cuza, un impact major asupra evoluţiei şi dezvoltării noilor comune enumerate mai sus, l-au avut Legea secularizării averilor mănăstireşti (trecerea majorităţii averilor mănăstirilor în proprietatea statului) şi Legea agrară. Venită în sprijinul ţăranilor, Legea agrară prevedea, emanciparea clăcaşilor prin răscumpărare, împroprietărirea ţăranilor cu loturi aflate în folosinţă în  funcţie de numărul vitelor, răscumpărarea terenurilor cu plata în 15 ani, etc.

Reforma agrară a influenţat covârşitor evoluţia acestor locuri, odată cu aceasta debutând cea de-a doua etapă a  „colonizării”  masive a satelor astfel că în 25 de ani populaţia comunelor  Speteni, Bărcăneşti, Eliza-Stoeneşti (nou înfiinţată), Condeeşti şi Uleşti, s-a dublat, evoluţia cea mai explozivă având-o comunele Bărcăneşti şi Eliza-Stoeneşti. În comuna Bărcăneşti a fost secularizată o bună parte din moşia Bărcăneasca (aparţinea de biserica Enei din Bucureşti), fapt ce a favorizat atragerea masivă de „colonişti” mulţi dintre aceştia fiind împroprietăriţi din terenurile oţinute de stat de pe această moşie.

Alături de oportunitatea oferită de Legea agrară şi boierii locali contribuiau la atragerea masivă de  „colonişti” acordându-le diferite privilegii, în Bărcăneşti cel mai activ fiind, boierul Alexandru Fochide. În Stoeneşti, datorită atragerii de colonişti de către boierul Meltiade Mărculescu, aceasta este perioada apariţiei şi dezvoltării satului Eliza, mai târziu în urma extinderii acestuia vetrele satelor s-au unit rezultând comuna Eliza-Stoeneşti.

Datorită creşterii şi extinderii satelor, în perioada anilor 1864-1884 la Bărcăneşti a fost reşedinţa companiei a 7-a de dorobanţi din regimentul 23. Această companie (în care s-au înrolat şi locuitorii din satele Bărcăneşti, Speteni, Eliza-Stoeneşti, Condeeşti şi Uleşti), a participat cu succes la războiul de independenţă (1877-1878), acoperindu-se de glorie pe câmpurile de luptă, mulţi dintre locuitorii acestor sate dându-şi viaţa pentru ţară. De asemenea şi boierii acestor meleaguri şi-au adus contribuţia contribuind la campania militară cu alimente, care  cu boi, fân, etc.

În lunile aprilie şi mai 1877 este de notat trecerea unor detaşamente ruseşti prin Urziceni, în drum către frontul din Bulgaria. Fireşte în lunile următoare sunt ştiute atât participarea unor ostaşi originari din Bărcăneşti la războiul din Balcani, cât şi sprijinul material pe care locuitorii Bărcăneştiului l-au oferit pentru susţinerea efortului naţional de război, pentru câştigarea pe câmpul de luptă a neatârnării.

La 10 ani după cucerirea independenţei, o seamă de nemulţumiri  multiple ale populaţiei referitoare la pământuri au dus la declanşarea unei puternice răscoale ţărăneşti la Urziceni. Răscoala s-a extins rapid întâi în zonele limitrofe Urziceniului  şi treptat în toată Muntenia. Cauzele principale erau determinate de situaţia foarte grea în care ajunsese ţărănimea datorită obligaţiilor împovărătoare, fărâmiţarea prin moştenire a terenurilor primite la împroprietărirea de la 1864, etc.  La declanşarea răscoalei a contribuit şi seceta din anul 1887, când datorită lipsei porumbului şi a faptului că păşunile şi fâneţele s-au uscat, ţăranii au fost nevoiţi să-şi vândă vitele la preţuri mici şi să contracteze împrumuturi grele, împovărătoare. O altă cauză a declanşării răscoalei, a constituit-o faptul că primarii, perceptorii şi secretarii, susţineau interesele marilor proprietari (de multe ori chiar în schimbul unor avantaje materiale).

Răscoala a izbucnit pe 20 martie 1888 la Urziceni, vestea declanşării ei răspândindu-se rapid, situaţia fiind deja explozivă, în ţară era nevoie doar de o scânteie. Ulterior în dimineaţa de 23 martie 1888, la Speteni, ţăranii se răscoală acţionând violent faţă de primar, notar şi de doi proprietari. La faţa locului a fost adus un escadron de călăraşi, pentru calmarea spiritelor. Ţăranii susţineau că „sunt muritori de foame, că n-au pământuri, islazuri, nu au porumb, iar primarul i-a furat şi înşelat cu promisiuni”. La aceste evenimente au fost distruse contractele pentru învoieli agricole, registrele ce conţineau evidenţa datoriilor făcute, etc. De la Speteni, răscoala s-a extins rapid la Bărcăneşti şi Eliza-Stoeneşti.      Răscoala a durat aproximativ o lună, scăzând în intensitate, după ce autorităţile au determinat acest lucru, prin îmbinarea promisiunilor cu utilizarea forţei armate (au fost arestaţi ţăranii cei mai turbulenţi, ulterior fiind eliberaţi). După stingerea acestei răscoale,următoarea mare rascoală ţărănească declanşată  în anul 1907, nu a avut în această zonă efectul pe care l-a avut în alte locuri. În timpul desfăşurării răscoalei de la 1907 guvernul a luat măsuri fiind trimişi si în Bărcăneşti ostaşii pentru a menţine ordinea. A rămas vie în amintirea locuitorilor fapta comisă de ţăranul Ilie Sincă din Bărcăneşti care şi-a pus căciula în mijlocul drumului principal pe care soseau soldaţii strigând: „Cine trece dincolo de căciula mea are de-a face cu noi”. Ulterior soldaţii mărşăluind peste căciula pusă în drum, Ilie Sincă s-a repezit la aceştia fiind inevitabil ucis. Totuşi, ceilalţi răsculaţi nu l-au urmat evenimentele liniştindu-se.

Totuşi ţăranii au continuat să facă petiţii la Ministerul Agriculturii fiind revoltaţi de faptul că arendaşii nu respectau învoielile după cum certifică cererea depusă la Consiliul Superior al Agriculturii (dosar 118/1908, fila 20).

Deosebit de important pentru aceste locuri este faptul că boierul Alexandru Fochide din Bărcăneşti, a devenit membru al Consiliului Judeţean Ialomiţa în două perioade distincte, prima dată între anii 1889-1891, iar a doua perioadă, între anii 1894-1897. Între aceste două perioade, în anul 1891 Alexandru Fochide  a fost prefect al judeţului Ialomiţa. Faptul că Alexandru Fochide a avut funcţii importante în cadrul judeţului, a avut o influenţă pozitivă asupra comunei Bărcăneşti şi a zonei limitrofe.

În profida tuturor constrângerilor boiereşti şi a vicsitudinilor multiple pe care au fost nevoiţi să le îndure de-a lungul secolelor, moşnenii din Speteni şi cei din Condeeşti deşi împuţinaţi încă reprezentau o pondere semnificativă din totalul populaţiei la sfârşitul secolului XIX. Astfel într-un tabel întocmit la 10 noiembrie 1899, de către Prefectura judeţului Ialomiţa şi înaintat Ministerului Agriculturii Industriei şi Comerţului cuprinzând numărul familiilor moşnenilor din sate şi proprietăţile deţinute de aceştia, încă mai existau 113 familii de moşneni în Speteni şi 63 de familii în Condeeşti.

Tot pe 23 aprilie 1904, pentru o mai bună coordonare financiară privind cheltuielile provocate de sporirea numărului de jandarmi rurali, agenţi sanitari, moaşe, infirmieri, etc, judeţul a fost împărţit în 36 de cercuri formate prin unirea a două sau mai multe comune. Cercurile erau subordonate plăşilor, în zona Bărcăneştiului existând 3 cercuri: cercul Speteni (cuprinzând comunele Speteni şi Borăneşti), cercul Eliza-Stoeneşti (format din comunele Eliza-Stoeneşti, Bărcăneşti, Condeeşti), şi cercul Frumuşica (ce cuprindea comunele Frumuşica, Axintele, Condeeşti).

Efectele primului război mondial au fost ca şi în toată ţara, foarte dureroase pentru cele 5 comune. Odată cu intrarea României în război, peste 800 de locuitori ai celor 5 comune au participat la lupte, mulţi dintre ei jertfindu-şi viaţa, fiind pomeniţi cum se cuvine pe monumentele ridicate în memoria lor. Teritoriul comunei a fost ocupat timp 2 ani de către germani (noiembrie 1916-noiembrie 1918), aceştia obligându-i pe cei rămaşi să le furnizeze alimentele nacesare pentru aprovizionarea armatei. După terminarea primului război mondial a fost suplimentat numărul de jandarmi rurali, fiind modernizat postul de jandarmi din satul Speteni.

Mărirea numărului de jandarmi în perioada interbelică s-a făcut datorită radicalizării opiniilor politice şi a vieţii publice care a dus în aceste sate ca şi în restul ţării la apariţia simpatiilor legionare cât şi a ator curente.

După războiul din 1916-1918, fiecare om care a fost pe front a primit 5 ha teren arabil, suprafaţă ce a fost împărţită la copiii pe care şi-i căsătoreau astfel că odată cu trecerea anilor suprafeţele deţinute s-au micşorat.

Perioada interbelică a fost totuşi înfloritoare acum diversificându-se activităţile economice şi modernizându-se agricultura şi morile. În această perioadă au sosit în comună foarte mulţi refugiaţi din Cadrilater care au fost bine asimilaţi de către populaţie.

Pe timpul desfăşurării celui de-al doilea război mondial, majoritatea bărbaţilor valizi au participat la lupte (mulţi dintre ei participând la ambele campanii luptând atât împotriva ruşilor cât şi împotriva germanilor şi a ungurilor). Numeroşi locuitori ai satelor noastre şi-au jertfit viaţa în acest război, în amintirea lor fiind ridicate monumente. Organizarea din comune pe timpul războiului a fost foarte scrupuloasă, fiind organizate cantine ale săracilor, ajutorarea văduvelor de război, numeroase prestaţii în folosul comunităţii, simulări de apărare a localităţilor, etc. De asemenea, se făceau inventarieri ale averii comunelor şi schiţe de plan ale satelor componente.

După terminarea războiului s-au făcut împroprietăriri ale veteranilor de război şi a văduvelor celor căzuţi în război. S-a încercat refacerea vieţii satelor deşi seceta din anii de după război a sporit dificultăţile supărtate de locuitori.

Regimul comunist a impus şi în satele Speteni, Bărcăneşti, Eliza-Stoeneşti, Condeeşti şi Uleşti proprietatea cooperatistă fiind înfiinţate Gospodării Agricole Colective transformate mai târziu în Cooperative Agricole de Producţie. Au fost revolte, dar în 1953 colectivizarea a fost încheiată. Terenurile vastelor moşii boiereşti au fost incluse la Inteprinderea Agricolă de Stat Borăneşti care avea pe teritoriul studiat două Staţiuni pentru Mecanizarea Agriculturii.

În memoria colectivă perioada comunistă este considerată de către majoritatea locuitorilor benefică. Faptul că populaţia la sfârşitul războiului era sărăcită şi cunoscându-se că majoritatea şi-au construit case şi şi-au modernizat acareturile în această perioadă a indus o stare de mulţumire. A contat deasemenea siguranţa unui loc de muncă şi posibilitatea pentru fiii comunei de a învăţa carte şi de a se perfecţiona. După căderea regimului comunist în decembrie 1989 o bună parte din obiectivele economice dar şi dintre monumentele istorice s-au degradat continuu, unele fiind de nerecunoscut. În deceniul 1990-2000 sărăcirea populaţiei şi disconfortul au căpătat o tentă descurajantă, dar după această perioadă se evidenţiază o creştere şi o îmbunătăţire a tuturor parametrilor comunei, cu precadere dupa intrarea Romaniei in Uniunea Europeana in anul 2005.

In ultimii 10 ani sub impoldul intrarii Romaniei in Uniunea Europeana dar si al evoluarii societatii viata sociala si economica s-a animat, din ce in ce mai multi locuitori au gasit locuri de munca atat in comuna cat si in alte localitati au facut imprumuturi bancare si au modernizat casele si gospodariile creandusi conditii modern de trai, de asemenea s-au extins retele de internet si alte facilitate astfel ca comuna noastra a inceput sa evolueze.

 

Fragmente din ,,Monografia Comunei Barcanesti Ialomita”,  Editura Apollon , 2006 , autor Popa Daniel